Un vis de a trăi

                                                                             

Era o dată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton.  Viața ei începuse când a simțit că se scurge. Fugi, fugi! Cu instincte activate, cu dureri de picioare amânate. Fugea singură printre mostri peticiți, fugea săraca de frici.
Nu știa spre ce și de ce pentru că fricile nu existau. Fricile arau gândurile ei despre surori și frați. Fugea de o viață pe care nu și-o dorea și doar atât știa.

Era o dată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton.  Viața ei începuse când a

simțit că era îndrăgostită și se temea că nu o să o placă băiatul. Speră,

draga fată! Că a fugit îndejuns și că monștri peticiți plecaseră. Fugea din nou de frici care nu existau. Băiatul o iubea. Fata nu știa să iubească. Pentru că nu se iubea nici pe ea.

Era o dată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Viață ei începuseră din nou, de data asta cu mai puțină frică de frici. Viață ei începuseră când afară era sărbătoare. Îi place să își aranjeze părul și să își perieze papucii. Trăia dedesuptul unei vii și nu pleca niciodata de acolo. Nu știa săraca ce e înafara acelei vii, dar ea știa că era vie. Asculta de bătrânii viei și se pregătea de o viață fără frici. Știa atunci că fricile nu existau și credea că dacă le ignoră nu vor există nici ele. Doar că ele deveneau mai mari.


Era o dată o micuță fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns și mai are breton. Viața ei a început când a ieșit în lumea din afara viei. Era mai vie ca niciodată. Simțea cum frați și surori se adunau în fiecare zi și făceau horă în piața centrală a orașului, defapt acești oameni nu erau frați și surori, iar ei nu făceau hore. Își vedeau de treaba lor, aveau nevoie de galbeni, nu unul, nu doi. În curând își dăduse seama că și ea avea nevoie de mulți galbeni. Între surori și frați se pierdea iar fricile ieșeau de-acum la iveală. Sărbătoare nu mai era.

Era o dată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai

are breton. Avea o viață semenată de frici și griji. Fugea cu instincte, îndrăgostită, cu tot cu galbeni, în infinit și cu nevoi. Știa că trăiește doar că să suplinească ceva gol, nu știa de ce. Își dorea să facă o vie 
care să o protejeze de relele lumii ei, ca odinioară. Își dorea să îi crească bretonul și îi crescuse. Buzele ei erau roșii din sângele monștrilor pe care îi mușcase și visa sfarșituri ale lumii.

Era o dată o fată cu părul până la umeri, rușinată că nu s-a mai tuns și că acum are breton. Își vedea viața într-o oglindă. 

Fața ei îi arată toate experiențele prin care i-a fost frică și prin care și-a făcut griji. Riduri lungi și subțiri în jurul ochilor se alungeau și mai mult după fiecare gând și fiecare mișcare pe care o făcea în valul ce se afla. Voia să se tundă, dar nu mai putea. Era altă persoană. Una care își dăduse seama de sine și de ce cine era. Nu mai avea nevoi, ea doar voia. 

Era o dată o fată cu părul scurt, mândră de tunsoarea ei și de faptul că nu are breton. Viața ei era așa cum își dorea. Fața ei era și mai plină de riduri, care nu o deranjau. Își dădu-se seama că viața pe care și-o dorea dedesuptul unei vii, încă era valabil și credea că poate fi într-un singur loc, dar cu timpul imaginea viei a dispărut din mintea ei pentru că a trăit fără ea și a văzut că e bine. Defapt își dădu-se seama că via putea fi oriunde era ea, dacă nu o uita. Mai mult, acele frici care o perioadă au crescut, 

acum imbătrâneau și nu mai aveau putere. Îi cunoaștea pe toți monștri și știa să îi domesticească.  Săraca fată, era fericită dar cine ar fi putut vreodată să îi spună că nu va conta. Buzele ei se uscau  pentru că apa pe care o avea, o dădea altora cărora li se uscau buzele mai tare decât ale ei.