Era o dată o fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns că nu mai are breton. Viața ei începuse când a simțit că se scurge. Fugi, fugi! Cu instincte activate, cu dureri de picioare amânate. Fugea singură printre mostri peticiți, fugea săraca de frici.
Nu știa spre ce și de ce pentru că fricile nu existau. Fricile arau gândurile ei despre surori și frați. Fugea de o viață pe care nu și-o dorea și doar atât știa.
Era o dată o micuță fată cu părul scurt, rușinată după ce s-a tuns și mai are breton. Viața ei a început când a ieșit în lumea din afara viei. Era mai vie ca niciodată. Simțea cum frați și surori se adunau în fiecare zi și făceau horă în piața centrală a orașului, defapt acești oameni nu erau frați și surori, iar ei nu făceau hore. Își vedeau de treaba lor, aveau nevoie de galbeni, nu unul, nu doi. În curând își dăduse seama că și ea avea nevoie de mulți galbeni. Între surori și frați se pierdea iar fricile ieșeau de-acum la iveală. Sărbătoare nu mai era.
care să o protejeze de relele lumii ei, ca odinioară. Își dorea să îi crească bretonul și îi crescuse. Buzele ei erau roșii din sângele monștrilor pe care îi mușcase și visa sfarșituri ale lumii.