Este atât de trist să mă uit la unii oameni și să văd tristețea lor. Cineva mi-a spus că sunt un fel de salvator al oamenilor. Nu am înțeles nici până acum la ce se referă concret, dar văd un fel de salvator în mine doar că într-un mod mai distant. Dacă am complexul salvatorului? Am decis că da, doar că îl controlez prin egoism. "Heo! Andreea nu uita să ai grijă de tine. Nu ți-o lua în cap degeaba.", imi spun. Cum și când este degeaba recunosc că e cam subiectiv si nu imi dau seama ce va urma. De multe ori sunt un burete care suge stările oamenilor, mai ales celor foarte triști iar uneori sunt destul de cu capul în nori cât să ignor lumea lor pentru că sunt destul de mult în lumea mea.
Acum câteva săptămâni, intr-un context care mi-a permis asta, am vorbit cu umbra mea, dar întâi am desenat-o, au fost două flori și o bibliotecă cu o carte căzând. Aceste desene de fapt semnificau fricile mele. Așadar am vorbit cu una din fricile mele. Am stat față în față cu ea și i-am spus cu voce tare:
-Băi frico, cum să te suport?
Apoi mi-am imaginat cum fiecare om are câte o umbră, care fiecare arată diferit. Și nu mă refer la siluetă, mă refer la gândurile oamenilor despre fricile lor și cum arată ele, la propriu. M-am gândit că dacă aceste gânduri s-ar vedea, noi ne-am speria atât de tare de ele că vor fi și mai urâte și mai mari și vor sta deasupra capului nostru și va fi nevoie de un super erou pentru a ne salva de proprii noștri monștri, ceea ce chiar se întâmplă. Multi dintre acești oameni triști au conversații cu fricile lor care nu se termină niciodată. Într-un mod intuitiv toți vedem monștrii celorlalți, doar că nu toți ne oprim și ne holbăm și încercăm să întelegem, cum fac eu. Mi se întâmplă să mă holbez atât de mult încât oamenii mă observă și îmi cer ajutor. Apoi eu trebuie să fiu un super erou, doar că de multe ori nu am nici o super putere prin care pot să îi salvez. Nu pot nici măcar să îi pun față în față cu fricile lor pentru că este prea greu de suportat.
De multe ori îi văd pe acești oameni triști pe stradă. Am considerat că am acestă super putere, puterea de a vedea și mi-aș dori să cred că este doar în imaginația mea, doar că acestă intuiție s-a adeverit de multe ori când am vorbit cu acești oameni triști. Acum nici nu e nevoie să stau de vorbă cu ei, pentru că se vede atât de bine cum oamenii cer ajutor prin ochii și prin gesturile lor, prin comportamentul lor, prin cuvintele pe care le scot pe gură dar mai ales în locurile în care oamenii își pot exprima individualitatea într-un mediu în care ei pot fi văzuți. Prin pozele lor de profil veți găși citate, unele întâmplătoare de pe net, eu le văd pe cele personale.
Sunt zile, cum sunt acestea, în care aflu că cineva a pierdut bătălia cu viața datorită tristeții. Am cunoscut vreodată acestă persoană? Nu. Dar i-am cunoscut facebook-ul și blogul cam de cand eram adolescentă. Mai întâi blogul unde i-am cunoscut tristețea în profunzime, apoi facebook-ul văzând suișuri și coborâșuri, dar mai ales ultima poză de profil cu cel mai trist mesaj către lume, din care eu am înțeles că nu mai găsește o soluție, adică nu mai găsește nici o metodă de coping. Acestă persoană s-a sinucis. Este a nu știu câta persoană în care văd acest lucru și este atât de trist.
Cu toții suntem la un moment dat triști, doar că pentru unii acestă stare este continuă, este exact acea umbră de care spuneam adineori, o umbră care devine mai mare decât aceste persoane și care apasă întregul corp până îl imobilizează.
1 comentarii:
Da. De multe ori oamenii care vă lumea profund și care reflectează mult se pot rătăci într-o pădure de gânduri. Și atunci e nevoie de cineva care să te ajute să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Uneori preiei din întunericul altor oameni. Da. E foarte greu să fii burete. Să preiei stările din jur. Uneori trăiești stări de conflict și atunci te întorci la portul tău unde găsești liniște căldură și stabilitate.
Trimiteți un comentariu