Există mereu întrebarea de ce. Am ajuns aici, acum în imaginile sacadate pe care le am în minte ca și respirația ce pare a urmări secundele, fără să-mi dau seama.
Îmi place să mă răcoresc dar și să mă adun, cu sensuri, cu multe lumini colorate pe față. Ş-apoi să fiu în întuneric, în ignoranță. Deși pare a fi mister e defapt opusul, defapt
e vorba de cât de multă atenție pot să obțin. De asta tip, de asta plâng, de
asta ma plâng, de asta nu îmi place tricoul tău. Par a fi în două lumi. Sunt doar eu și eu. Ceea ce cred și ceea ce
nu. Ori ceea ce simt şi ceea ce nu vreau să simt. A fi sau a nu fi. Individual
sunt, cred și simt. Personal am o părere generală despre viață care pare a fi sfârșitul credinței mele. Aici se termină, pentru mine, dar ție îți recomand
infinitul(de obicei se întâmplă în conversații). Atât am, dar îţi dau mai mult.
De fiecare dată când aprind o țigară corpul îmi plutește. Niciodată nu mă întreb de ce, pentru că îmi place. Momentul când gândurile
cad și ele în întuneric fiind conștientă că pot să nu mă mai întorc. Încep să devin doar un
contur. Nu simt căldură, nu mă simt deloc. Tot ce contează este că este.
Ajung la filtru și pornesc la drum. Cum se poate să am toate răspunsurile și să nu știu nimic. Am spus că mă pornesc și în continuare aflu răspunsuri și nu știu nimic. Ce-i în spate , ce-i în fata?Cad iar în ignoranță(un
mod de a apărare a eului care se luptă cu moralitate)
Fără control, degetele mi se adună toate între buze cu semnul de întrebare impregnat deja. Oare să…?Parcă-i frica la orizont.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu