Au fost multe momente de recunoștiință încât să uit de mine și mai multe momente de prietenie cu mine însumi. De asemenea câteva zile de uitat nonstop la o telenovelă din care s-au tras mai multe concluzii sau lecții:
Lecția nr 1: stai lejer. În cazul meu asta înseamnă să știu despre mine că nu am controlul a ceea ce se întâmplă în jurul meu în totalitate dar nici ce se întâmplă cu mine. Aș spune ca iau în considerare că alte persoane sunt diferite față de mine, au valori diferite. Reacționăm pe baza experiențelor pe care le-am trăit, care sunt atât de difererite. Se leagă destul de bine cu lecția nr 2.
Lecția nr 2: orice se poate rezolva. Pentru mine o treabă destul de testată. Dacă înainte erau mai multe drame, în mare parte datorită așteptărilor pe care le am, acum mai puțin atașament nu strică. Pentru mine fiecare situație mai dificilă înseamnă o reevaluare cognitivă. Mai multe întrebări până se ajunge la o simplificare a situației, că apoi să mă gândesc la resursele pe care le am că să îi fac față, că apoi să găsesc o soluție un pic mai realistă. Totuși înainte de toate astea stau lejer, respir un pic înainte să scot pe gură o avalanșă de emoții colorate, iar dacă nu se poate face asta o iau razna și mă învinovățesc.
Lecția nr 4: asumați responsabilitatea. Inclusiv legat de cine sunt eu acum. Înseamna să nu mă plang de cine aș fi putut să fiu dacă unele lucruri se întamplau, să nu mă plang de ce ar fi putut face părinții sau chiar alte persoane pentru mine ca să fiu un om mai bun, mai concret spus, să fiu cine vreau să fiu. Intrebarea se pune altfel acum. Ce pot face eu pentru mine? De asemenea reponsabilitatea înseamnă să fiu singură, al dracului de singură doar că fără ca lucru ăsta să fie dureros pentru că știu că lucrurile le fac pentru mine. Mai înseamnă și să fiu o egoistă de notă 10 în multe momente și să duc asta până la capăt. Adică multe decizii pe care le iau să țin cont de nevoile mele și să nu le schimb datorită faptului că vreau să le îndeplinesc pe ale atora. Eu lucrez la asta. Acum scriu despre mine fără să mă gândesc dacă cineva dă doi bani pe acest text.
Lecțiile nu se opresc doar la 4. Cu fiecare nouă experiență sunt mai mult eu, creierul meu formează anumite patternuri, drumuri mai bătătorite sau urme lăsate în urmă, în funcție de câte ori am parcurs acel drum, oricare ar fi el. Drumuri care sunt doar ale mele, pentru că tot ce am scris este perspectiva mea, conexiunile mele. Îmi dau seama totuși că fiecare din noi avem poate același drumuri, spus ca și concept general, sau același scopuri, cum ar fi să fim fericiți. Drumul tău s-ar putea să se mai întâlnescă cu al meu, din simplu motiv că suntem amândoi oameni, iar oamenii nu sunt chiar atât de diferiți, dar fiecare din noi îl parcurgem diferit. Poate că fericirea înseamnă altceva pentru tine față de ce înseamnă pentru mine.
Cât despre momentele de recunoștință e o lecție separate față de celelalte pentru că a venit într-un moment în care eram prea impresionată de absolut orice. Să uit de mine și să fiu recunoscătoare intră în contradicție, în funcție de cât timp îi dau eu voi să fie așa. Pe termen scurt e bine să te gândești la celălalt și să dai skip la unele din nevoile tale. Poate că problema e atunci când te gândești prea mult la celălat și mai puțin la tine. Pentru mine trebuie să se echilibreze, poate nu tot timpul pentru că îmi dau voie să preiau lucruri, idei, concepții, comportamente, chiar și reacții, replici fără să existe in spate o schelă pe care să mă susțin și fac asta până când mă identific îndeajuns cât să cred că suntem una și aceași persoană. Se echilibrează atunci când consider că am învățat absolut tot ce era de învățat de la acea persoană. Unii ar putea spune că e nesănătos, că lipsește ceva din mine sau poate că sunt narcisistă. Așa cum fac cu acest text, scriu despre mine, despre emoțiile mele, scriu pentru mine. Din acest motiv probabil că textul nu este atât de ușor de înțeles. Nu este cunoscut tot background-ul, de asemnea mulți nu mă cunosc.
Acest text a fost scris în tot acest timp cu o imagine în minte. Eu întinsă pe o canapea, cu o masă de sticlă în fața mea pe care se află o vază tot din sticlă cu câteva flori uscate în ea. În cealaltă parte a camerei stau tot eu încălțată cu pantofi stiletto din lac, o fustă strâmtă până la genunchi, cu o cămașă albă transparentă și cu ochelari pe nas și sunt așezată pe un fotoliu din piele de culoare galbenă, cu un caiet în mâna în care scriu notițe despre propriile mele gânduri. Mă prefac că sunt propriul meu judecător deși nu o spun cu voce tare. Exact ca un psiholog. O imagine care recunosc că mi-ar plăcea ca cineva să o fotografieze și să o pună în ramă ca și cum a fost un moment special. Exact ca un tatuaj. O imagine care îmi gâdilă egoul. Exact că un compliment care știi că nu e doar din complezență.
