Ai simțit?10 noiembrie

Ai simțit vreodată cum e să privești printre lucruri, să dai voie unui observator din tine să fie mai prezent și să nu îi opui rezistență? 
Ai simțit cum e să iei mâna cuiva în mâna ta și         să-l/s-o vezi printre degete pe acea persoană?
 Ai simțit cum e să respiri printre momente? 
Cum ai simțit?
Cum ai lăsat această emoție să fie prin venele tale?
Ce anume îți curge prin sângele roșu, mov, albastru și de ce l-ai crezut pe Mihai când ți-a spus că sângele e albastru? 
Cum sunt zilele fără tine, cum ești tu fără tine? 
Cum ești azi fără tine când nu te ai, când nu te simți, când nu te minți, când te privești printre frunzele care doar cad.
Există fără tine, fără dor, fără țigara pe care o ții între cele două degete, lăsând scrumul să cadă deasupra pervazului. 
Cum cobori și urci valea?
Cum te întâlnești cu tine în cale?
Ce lucruri ai să îți spui? 
Cum e să nu ai nevoie de ploaie, de o amintire și din ce ai mai avut?
Cum e să ți se usuce buzele? 
Cum e să fii?
Spune-mi în acel mod în care nu opui rezistență.

Documentarul City of Joy și ce am învățat din el

Am obiceiul prost ca atunci când ma pun să adorm îmi pun un film. Deși știu că o să adorm în primele cinci minute tot îl pun și continui să mă uit la film altădată.  Așa s-a întâmplat și aseară, cu filmul City of Joy. Un documentar despre o organizație ce are scopul de a aduce puterea în femeile ce au fost violate în tipul războiului din Congo. De la o vreme mi se mai întâmplă un lucru, preiau și învăț foarte multe lucruri din filme sau seriale la fel ca și cum aș citi o carte. Ce am învățat din acest documentar:

1. Să fii femeie în Republica Democratică Congo e super de căcat. E ca și cum ai putea crede că te-ai născut doar în locul nepotrivit. Eu mi-am pus întrebarea asta. Dacă m-aș fi născut în Congo, probabil că aș sta cu frica, că cineva ar putea ar putea face ca viața mea să nu mai însemne nimic într-un timp foarte scurt. Să fii violată de față cu soțul tău, de față cu copii tăi, să ți se distrugă vaginul și să nu te mai poți pișa niciodată normal e un lucru destul de căcat. Dar poate cel mai oribil lucru este să ți sfărâme sufletul și să crezi că nu îl mai ai după toate crimele la care ai asistat ale apropiaților. De parcă nu ar fi îndeajuns că nu ai ce mânca și că locuiești în mijlocul de nicăieri sau că oricum încrederea că totul va fi bine mâine e destul de mică. În acest context, cum aș putea vreodată să mă plâng ca nu am găsit nu știu ce haină la reducere, chelnerul nu m-a servit cum trebuie,  covrigii ăia pe care i-am luat în dimineața asta nu au crustă deasupra. Nu pot să fac asta din simplu fapt că sunt lucruri mai importante de care îmi doresc să mă preocupe. De exemplu care este scopul meu și cum îi ajut pe acești oameni.

2. Există oameni cu interese, care vor răul altor oameni intenționat. Probabil ai mai auzit întrebarea: crezi că există un grup sau ceva care controlează lumea? Crezi că există Iluminati? Ce întrebare tâmpită, pusă mai ales în contextul vedetelor, o întrebare ce nu face decât să distragă atenția de la adevărații oameni care au controlul. Cei care vor să facă foarte mulți bani într-un mod egoist și care nici măcar nu se ascund. De ce ar face-o, au banii necesari să îi intimideze pe cei care vor să îi oprească. Cu toții avem în noi un mod în care îi rănim pe ceilalți, fie că vrem sau nu vrem, iar acest rău îl facem din diverse motive, în mare parte pentru că și nouă ni s-a făcut rău la un moment dat. Să zicem că te consideri o persoană bună, iar prietena sau prietenul tău te părăsește. Ce faci? Treci prin suferință așa cum ar fi necesar să se facă sau te cuplezi cu altcineva ca să te simți mai puțin îngrozitor. Să zicem că iei a doua alegere și ca nu spui celeilalte persoane că este folosită și că tu nu simți prea multe. La un moment dat, în ordinea naturală a lucrurilor, te despărți și în același timp dai mai departe acest film, unde persoana va face același lucru ca și tine, ca și răbunare, și tot așa. Defapt acestă intenție de a face rău cuiva este procesul fiecăruia de a se vindeca de suferințele altora. Aceste procese se tot dau  mai departe ca și cum ar lăsa o moștenire. La scală mai mare se întâmplă fix același lucru. Poate că oamenii care au interesul să aibă foarte mulți bani, au nevoie de a-și umple un gol. Nu au încredere în ei, sau poate că au sentimente se superioritate sau inferioritate, poate că părinții lor i-au învățat că doar așa se poate trăi o viață împlinită. În City of Joy se vorbea despre sclavie, adică te duci acasă la om, un om foarte sărac, fără nici o resursă financiară, care trăiește de pe o zi pe alta, îi dai în cap, dai în cap și familiei, îi iei absolut tot și îl faci după să se simtă măreț oferindu-i o armă, mâncare și  puterea de a viola și de avea controlul pe care nu l-a avut niciodată. A, dar nici nu trebuie să îl obligi, vine singur. Genul de manipulare  care nu se întâmplă doar în Congo. Cam câți oameni sunt în guvernul nostru pe care îi vedeți că habar nu au ce fac acolo, habar nu au care e responsabilitatea lor și care... oare par educați? Cum o cheamă? Viorica Dăncilă?Mai e o chestie, unii oameni cred că există demoni, oamenii aia fanatici, cărora  le este destul de greu să admită că oamenii nu pot fi atât de răi și că sigur există ceva care să ii facă răi, ceva incontrolabil și de care ne scapă de orice responsabilitate, că noi chiar așa suntem. Ei bine, răul există doar datorită nouă. 

3. E fain să ai un laptop și un telefon șmecher dar cu ce preț? Ăsta este motivul practic pentru care în Congo se întâmplă atât de multe violuri. Se folosește violul că tactică de război, o tactică care distruge comunitățile care stau în apropierea locațiilor unde se face minerit. Acolo se află câteva elemente care sunt folosite în construcția telefoanelor sau a unui laptop. Acum cam toată lumea are unul și eu am laptop și un telefon dar nu m-am gândit niciodată cum se fac sau din ce se fac. Asta e valabil cam la orice lucru pe care îl consumă sau îl folosim. Acum lumea se axează foarte mult pe ce se întâmplă cu acestea după ce nu le mai folosim. E cam același lucru care întâmplă cu oamenii grași, cred că soluția este să facă sport, nu să mănânce mai puțin sau același lucru care se întâmplă cu pungile de plastic, cum le reciclăm nu cum să nu le mai folosim.

 Toată ideea asta în care nouă generație se dezvoltă mai mult sau mai repede pentru că avem acces la tehnologie este doar ideea despre cum ne alimentăm nouă ego-ul și plăcerile fizice. Aici mă refer la o parte din oameni, pentru că există și o parte care se folosește de tehnologie pentru dezvoltare. O altă parte se folosește ca să afle astfel de chestii:

Imagine de pe Google Trends. Cele mai accesate link-uri pe zile.

   Asta nu este neapărat o chestie greșită, doar că nu știu cât de fericiți suntem mulți dintre noi gândindu-ne doar la plăcerile fizice. Nu știu nici dacă mulți dintre noi suntem mai fericiți gândindu-ne la cum să îi ajutăm pe alți. Adică nu de asta se întâmplă lucrurile așa? Fiecare din noi căutăm să fim fericiți? În ambele cazuri fericirea depinde de ceva din exterior, care dacă se termină nu mai ești fericit. Un prieten îmi tot repetă de ceva timp un concept filozofic și vechi: "Cunoaște-te pe ține însuți", mi-a repetat de atât de multe ori încât încep să o internalizez. Să mă cunosc pe mine însumi în acest context înseamnă un proces în care  învăț mai întâi cum să mă ajut pe mine și cum să transform gândurile mele în comportamente, să îmi cunosc valorile, în acest fel ajung să îmi cunosc și scopul. Din perspectiva asta voi ști să îi ajut și pe ceilalți. O fi asta vreo rețetă prin care noi putem fi ferici dar și alții? Habar nu am, cred totuși că am trăi într-o lume mai bună, dacă fiecare ne-am concentra mai mult pe treaba noastră. Nu degeaba sunt oameni care vociferează la proteste "Schimbarea începe cu tine."

Mai sunt și alte lucruri pe care le-am învățat din acest documentar, de exemplu despre cum am transferat toate informațiile astea în cazul României, Roșiei Montane, despre cum abia în acest documentar este vorba despre feminism, despre motivația oamenilor de a sta cu mâinile în sân, sau despre cum avem tendința de a privi oamenii din Africa mai puțin valoroși doar pentru că trăiesc în lumea a treia. Sunt subiecte pe care încă le cercetez și pe care prefer să îi las pe alți să vorbească mai potrivit decât o fac eu acum. Ăsta e un blog despre mine, căci nu mă pricep deloc la jurnalism.

Lecții conștientizate

Au fost multe momente de  recunoștiință încât să uit de mine și mai multe momente de prietenie cu mine însumi. De asemenea câteva zile de uitat nonstop la o telenovelă din care s-au tras mai multe concluzii sau lecții:

Lecția nr 1: stai lejer. În cazul meu asta înseamnă să știu despre mine că nu am controlul a ceea ce se întâmplă în jurul meu în totalitate dar nici ce se întâmplă cu mine. Aș spune ca iau în considerare că alte persoane sunt diferite față de mine, au valori diferite. Reacționăm pe baza experiențelor pe care le-am trăit, care sunt atât de difererite. Se leagă destul de bine cu lecția nr 2.

Lecția nr 2: orice se poate rezolva. Pentru mine o treabă destul de testată. Dacă înainte erau mai multe drame, în mare parte datorită așteptărilor pe care le am, acum mai puțin atașament nu strică. Pentru mine fiecare situație mai dificilă înseamnă o reevaluare cognitivă. Mai multe întrebări până se ajunge la o simplificare a situației, că apoi să mă gândesc la resursele pe care le am că să îi fac față, că apoi să găsesc o soluție un pic mai realistă. Totuși înainte de toate astea stau lejer, respir un pic înainte să scot pe gură o avalanșă de emoții colorate, iar dacă nu se poate face asta o iau razna și mă învinovățesc.

Lecția nr 3 și cea cu mai mult impact asupra mea din ultima vreme: fii sincer cu tine. Poate arată ca un clișeu dar o dată ce am trăit-o s-a simțit ca o revelație. S-a făcut un click în capul meu într-o discuție banală despre planuri de viitor. Am făcut asocierea cu experiența personajului principal din telenovela Jane the virgin. “Omg, fata asta virgină își lasă atât de mult spațiu să se gandescă la nevoile ei”, asta mi-a trecut prin cap atunci ca apoi să realizez că eu fac asta destul de puțin. Apoi s-a întâmplat să îmi curgă lacrimile șiroaie pe obraz și să procesez informația asta cu întrebări. De unde naiba vine? De ce nu sunt sinceră cu mine? Cu atât mai mare a fost uimirea când mi-am dat seama că  că întră in contradicție cu o valoare care e destul  de importantă pentru mine, si anume dorința mea de a fi foarte sinceră cu oamenii dragi. Sinceritatea merge împreună cu conexiunea.  Răspunsurile pe care mi le-am dat au fost legate de copilărie, evident. Neacceptare, critică, părerea mea nu conta. Ceea ce a dus la a nu mai povești nimic despre mine, pentru că oricum nu era important, pentru că oricum nu era acceptat, pentru că oricum era o fucking dramă și era nedrept pentru mine să trec prin atâtea experiențe dramatice fără motiv. Continui să am acest pattern acum, la 24 de ani. Poate că ai mei ar fi putut să țină cont de ce fel de persoană am fost in copilărie și să se modeleze pe mine, de exemplu să știe despre mine că eram sensibilă. Aș fi fost oare mai sinceră? Nu am de unde să stiu, dar ceea ce stiu este că părinți mei nu sunt psihologi și că poate am așteptari prea mari.

Lecția nr 4: asumați responsabilitatea. Inclusiv legat de cine sunt eu acum. Înseamna să nu mă plang de cine aș fi putut să fiu dacă unele lucruri se întamplau, să nu mă plang de ce ar fi putut face părinții sau chiar alte persoane pentru mine ca să fiu un om mai bun, mai concret spus, să fiu cine vreau să fiu. Intrebarea se pune altfel acum. Ce pot face eu pentru mine?  De asemenea reponsabilitatea înseamnă să fiu singură, al dracului de singură doar că fără ca lucru ăsta să fie dureros pentru că știu că lucrurile le fac pentru mine. Mai înseamnă și să fiu o egoistă de notă 10 în multe momente și să duc asta până la capăt. Adică multe decizii pe care le iau să țin cont de nevoile mele și să nu le schimb datorită faptului că vreau să le îndeplinesc pe ale atora. Eu lucrez la asta. Acum scriu despre mine fără să mă gândesc dacă cineva dă doi bani pe acest text.

Lecțiile nu se opresc doar la 4. Cu fiecare nouă experiență sunt mai mult eu, creierul meu formează anumite patternuri, drumuri mai bătătorite sau urme lăsate în urmă, în funcție de câte ori am parcurs acel drum, oricare ar fi el. Drumuri care sunt doar ale mele, pentru că tot ce am scris este perspectiva mea, conexiunile mele. Îmi dau seama totuși că fiecare din noi avem poate același drumuri, spus ca și concept general, sau același scopuri, cum ar fi să fim fericiți. Drumul tău s-ar putea să se mai întâlnescă cu al meu, din simplu motiv că suntem amândoi oameni, iar oamenii nu sunt chiar atât de diferiți, dar fiecare din noi îl parcurgem diferit. Poate că fericirea înseamnă altceva pentru tine față de ce înseamnă pentru mine.

Cât despre momentele de recunoștință e o lecție separate față de celelalte pentru că a venit într-un moment în care eram prea impresionată de absolut orice. Să uit de mine și să fiu recunoscătoare intră în contradicție, în funcție de cât timp îi dau eu voi să fie așa. Pe termen scurt e bine să te gândești la celălalt și să dai skip la unele din nevoile tale. Poate că problema e atunci când te gândești prea mult la celălat și mai puțin la tine.  Pentru mine trebuie să se echilibreze, poate nu tot timpul pentru că îmi dau voie să preiau lucruri, idei, concepții, comportamente, chiar și reacții, replici fără să existe in spate o schelă pe care să mă susțin și fac asta până când mă identific îndeajuns cât să cred că suntem una și aceași persoană. Se echilibrează atunci când consider că am învățat absolut tot ce era de învățat de la acea persoană.  Unii ar putea spune că e nesănătos, că lipsește ceva din mine sau poate că sunt narcisistă. Așa cum fac cu acest text, scriu despre mine, despre emoțiile mele, scriu pentru mine. Din acest motiv probabil că textul nu este atât de ușor de înțeles. Nu este cunoscut tot background-ul, de asemnea mulți nu mă cunosc.

Acest text a fost scris în tot acest timp cu o imagine în minte. Eu întinsă pe o canapea, cu o masă de sticlă în fața mea pe care se află o vază tot din sticlă cu câteva flori uscate în ea. În cealaltă parte a camerei stau tot eu încălțată cu pantofi stiletto din lac, o fustă strâmtă până la genunchi, cu o cămașă albă transparentă și cu ochelari pe nas și sunt așezată pe un fotoliu din piele de culoare galbenă, cu un caiet în mâna în care scriu notițe despre propriile mele gânduri. Mă prefac că sunt propriul meu judecător deși nu o spun cu voce tare. Exact ca un psiholog. O imagine care recunosc că mi-ar plăcea ca cineva să o fotografieze  și să o pună în ramă ca și cum a fost un moment special. Exact ca un tatuaj. O imagine care îmi gâdilă egoul. Exact că un compliment care știi că nu e doar din complezență.

Cuvinte pe care le-am judecat

"Nu-i nimeni vinovat",

sunt cuvinte care mă sufocă, ca și cum uneori cineva este vinovat iar discuțiile se rezumă la asta, este sau nu cineva vinovat, acest cineva o să suporte consecințele. Cuvinte care pot genera o discuție interminabilă despre asumare și mai puțin despre învățare sau despre loialitate, prietenie.

"Dacă vrei să fii cum vrei tu va fi nevoie să stai în pădure",

sunt cuvinte care arată strădania și lupta oamenilor de a fi într-o lume cu norme și frica de a fi singur, ori justificare pentru tine că nu găsești o soluție de a exista fără să fii judecat, de asemenea cuvinte care arată neacceptarea de sine. Un fel de cub peste cub peste un alt cub, adică gânduri care se susțin unele pe altele, iar dacă ai da cu praștia într-unul și ar cădea, s-ar prăbuși toată grămadă de gânduri sau cuburi care stau în față ca un perete. 

"În relații e nevoie să te pui în perspectiva celuilalt",

sunt cuvinte care sună atât de frumos și care sparg alte cuburi, dar care nu sunt puse în practică, iar dacă sunt îți dai seama că e mult mai greu decât credeai.

"E nevoie de implicare", 

sunt cuvinte spuse și neasculate de nimeni, de mai multe ori, de către un prieten.

 "Vorbește la general, deși are o problemă cu mine și încearcă să îmi transmită un mesaj în fața mai multor oameni", sunt cuvinte spuse mie și nu persoanei care are nevoie să știe asta.

"Minte mult, nu am încredere în el", 

sunt cuvinte spuse, asculate dar prea dureroase că să fie luate ca atare.

 "Tu să nu vorbești cu mine niciodată așa", 

sunt cuvinte care sunt spuse doar de o singură parte, neluând în calcul a doua opinie și că există o soluție care include implicarea ambelor părți.

"Părul îmi stă nașpa, parcă am o căpiță de fân în cap", 

afirmație spusă de mine, care arată strădania de a crea o primă, bună impresie. Un gând pe care foarte puține persoane au încercat să mi-l demonteze.

"Te iubesc", sunt cuvinte vindecătoare spuse de mai multe ori de toată lumea care m-au  făcut să mă simt întreagă, dar mai ales când le-am spus eu. Chiar și acum când le scriu se simte atât de bine: te iubesc! 

"Mă iubesc", sunt cuvinte care nu sunt spuse deloc și mi-ar plăcea să le aud, care ar arata că eu sunt prietenă cu mine sau tu ești prieten cu tine așa cum ești cu alte persoane.

Aceste cuvinte pe care le-am auzit și pe care le-am judecat sunt defapt trăirile, părerile, percepțiile unor oameni, sunt adevăruri personale și eu m-am aflat în mijlocul lor. Le-am văzut ca niște erori de cod, care în viața oamenilor și a mea au tot apărut pentru că nu li s-a găsit o soluție, ca niște probleme de matematică fără rezolvări de moment care au intrat în contradicție cu alte păreri, cu alte percepții ale altor oameni.

Aceste cuvinte pe care le-am auzit și pe care le-am judecat pot fi defapt rezolvate... doar... ah... stai... ai răbdare, ia o pauză de la a gândi atât de mult. Poate dacă închizi ochii e mai bine, un singur minut. Poate cu căștile în urechi ascultând o melodie melancolică https://soundcloud.com/instupendo/boy, fiind neutru un timp. Poate nici nu e nevoie să găsești o soluție acum, poate chiar va veni singură, din părți pe care nu le poți vedea acum.

Aceste cuvinte pe care le-am auzit și pe care le-am judecat defapt nu le mai judec.

Scenariu- Empatizare cu bărbatul din club

   Îmi aprind o țigară,  dansez cu tot corpul ca și cum toate camerele ar fi pe mine, mă prefac că am împușcat pe cineva din priviri, mă sui pe masă și dau mai mult din picioare, îmi vine chiar să mă dezbrac pentru că mă simt foarte foarte dezinhibat, îmi închid ochii și îmi imaginezi vise irealiste. Că sunt o stea, sau un tip care arată bine, sunt îmbrăcat cool sau diferit de ceilalți, ceea ce îmi dă mai multă susținere pentru cum mă privesc în momentul ăsta, sunt într-un film propriu, sau într-un videoclip care tocmai se derulează. Man, sunt chiar cool! Mă simt puternic și în control! Nimeni pâna acum nu a mai fost ca mine și nimeni până acum nu a mai simțit ce simt eu.

-Leule, zeule, idolule!Vorbe goale in fundal.

   Apoi ies din film, din videoclip, din visul meu care părea atât de real și îmi dau seama defapt de cine sunt. Ha ha! Acum crezi că voi spune că sunt un ratat, nu?Acum voi spune că sunt cine sunt, sunt cum sunt. Un om ca tot omul care face lucruri de om, care încearcă să fie mai bun și apelează la resursele pe care le are, un om care din când în când își hrănește ego-ul, dar care știe și când face asta.

Întradevăr îmi plac hainele, îmi plac banii, îmi place puterea și aprecierea exterioara pentru că nu o cunosc pe cea interioară. Dar îmi place și să iubesc, să te ajut când ai nevoie, îmi plac plimbările în care pot să reflectez, îmi place să vorbesc cu oamenii străzii și să îi fac să se simtă și ei oameni, iar dacă vrei să știi, uneori viată mea e și grea, de exemplu am un program foarte strict la serviciu, și un șef care mă face să mă simt inferior. Nu știu care sunt opțiunile pentru a mă autodepăși pe cât ai vrea și îmi pare rău că nu sunt atât de puternic pe cât vrei. Ai putea oare să mă înveți?

Cum văd oamenii triști.

 O, Doamne,  cât de triști sunt unii oamenii și ce găuri negre au și cât de interminabile sunt! 
 Este atât de trist să mă uit la unii oameni și să văd tristețea lor. Cineva mi-a spus că sunt un fel de salvator al oamenilor. Nu am înțeles nici până acum la ce se referă concret, dar văd un fel de salvator în mine doar că într-un mod mai distant. Dacă am complexul salvatorului? Am decis că da, doar că îl controlez prin egoism. "Heo! Andreea nu uita să ai grijă de tine. Nu ți-o lua în cap degeaba.", imi spun. Cum și când este  degeaba recunosc că e cam subiectiv si nu imi dau seama ce va urma. De multe ori sunt un burete care suge stările oamenilor, mai ales celor foarte triști iar uneori sunt destul de cu capul în nori cât să ignor lumea lor pentru că sunt destul de mult în lumea mea.  
  Acum câteva săptămâni, intr-un context care mi-a permis asta, am vorbit cu umbra mea, dar întâi am desenat-o, au fost două flori și o bibliotecă cu o carte căzând. Aceste desene de fapt semnificau fricile mele. Așadar am vorbit cu una din fricile mele. Am stat față în față cu ea și i-am spus cu voce tare:
-Băi frico, cum să te suport?
  Apoi mi-am imaginat cum fiecare om are câte o umbră, care fiecare arată diferit. Și nu mă refer la siluetă, mă refer la gândurile oamenilor despre fricile lor și cum arată ele, la propriu. M-am gândit că dacă aceste gânduri s-ar vedea, noi ne-am speria atât de tare de ele că vor fi și mai urâte și mai mari și vor sta deasupra capului nostru și va fi nevoie de un super erou pentru a ne salva de proprii noștri monștri, ceea ce chiar se întâmplă. Multi dintre acești oameni triști au conversații cu fricile lor care nu se termină niciodată. Într-un mod intuitiv toți vedem monștrii celorlalți, doar că nu toți ne oprim și ne holbăm și încercăm să întelegem, cum fac eu. Mi se întâmplă să mă holbez atât de mult încât oamenii mă observă și îmi cer ajutor. Apoi eu trebuie să fiu un super erou, doar că de multe ori nu am nici o super putere prin care pot să îi salvez. Nu pot nici măcar să îi pun față în față cu fricile lor pentru că este prea greu de suportat.

  De multe ori îi văd pe acești oameni triști pe stradă. Am considerat că am acestă super putere, puterea de a vedea și mi-aș dori să cred că este doar în imaginația mea, doar că acestă intuiție s-a adeverit de multe ori când am vorbit cu acești oameni triști. Acum nici nu e nevoie să stau de vorbă cu ei, pentru că se vede atât de bine cum oamenii cer ajutor prin ochii și prin gesturile lor, prin comportamentul lor, prin cuvintele pe care le scot pe gură dar mai ales în locurile în care oamenii își pot exprima individualitatea într-un mediu în care ei pot fi văzuți. Prin pozele lor de profil veți găși citate, unele întâmplătoare de pe net, eu le văd pe cele personale.

  Sunt zile, cum sunt acestea, în care aflu că cineva a pierdut bătălia cu viața datorită tristeții. Am cunoscut vreodată acestă persoană?  Nu. Dar i-am cunoscut facebook-ul și blogul cam de cand eram adolescentă. Mai întâi blogul unde i-am cunoscut tristețea în profunzime, apoi facebook-ul văzând suișuri și coborâșuri, dar mai ales ultima poză de profil cu cel mai trist mesaj către lume, din care eu am înțeles că nu mai găsește o soluție, adică nu mai găsește nici o metodă de coping. Acestă persoană s-a sinucis. Este a nu știu câta persoană în care văd acest lucru și este atât de trist.
 Cu toții suntem la un moment dat triști, doar că pentru unii acestă stare este continuă, este exact acea umbră de care spuneam adineori, o umbră care devine mai mare decât aceste persoane și care apasă întregul corp până îl imobilizează. 

Manifestarea unicității

               Mari căldurâ afarâ!
De fapt e fucking ianuarie și mai sunt câteva zile până la ziua mea. Scriu un proiect despre tehnologie și copii sub trei ani.
-Și zi Andreea cum îi influențează pe copii sub trei ani, tehnologia?
Trei ani, defapt îs doar trei zile de când mă gândesc doar la asta și îmi fac propriile mele teorii, le învârt până le învăț pe de rost, le rotesc până dau de toate colțurile ajungând la aceleași concluzii. De asta am vrut să scriu pe blog, voiam să fac ceva spontan, să scriu fix ce îmi trece prin minte. La ce mă gândesc?
"Paparudă rudă, Saie în sus și udă, Udă cu cofița, Că să crească viță."

Mă gândesc la pozitivism și negativism, adică percepția mea despre mine ca fiind bună sau fiind rea.
 Cică depresivii sunt mai realiști. Nu că au o părere rea despre ei, ci că au o părere care este în concordanță cu realitatea, iar realitatea nu e faină pentru ei. Doar de asta sunt depresivi, nu?  Trec prin o succesiune de experiențe care le influențează percepția despre ei sau despre cei din jur.
În fine, nu vreau să vorbesc despre depresie, vreau să vorbesc despre realitate. Mai precis despre acele persoane care analizează, care gândesc prea mult, care trăiesc în perspective. Aici mă includ și pe mine.
Oamenii se trezesc dimineață, fumează cuie sau țigări, beau o cafea apoi iau decizii care le influențează viața într-o direcție sau alta, iar ei sunt conștienți de asta, că na, psihologia motivațională și mass-media își fac treaba. Apoi spun despre ei că puteau mai bine. Altă categorie de oameni care gândesc prea mult sunt cei care vor să înțeleagă tainele universului, își pun întrebări despre existență, își pun întrebări despre cum funcționează lucrurile. Sunt poate chiar genul de oameni care spun"cunoașterea înseamnă putere" și este foarte posibil să fumeze multă iarbă.
Mai sunt și ăia pe care vreau să îi numesc filozofi. Ei știu totul și vor încerca să te influențeze că perspectiva lui e cea mai adevărată. Trăiesc cu adevăr absolut și devin foarte ușor defensivi pentru că nu sunt mulțumiți de viața lor sau de ei înșiși. Or mai fi și alte categorii dar pe astea le-am observat cel mai des. Sau poate sunt doar în capul meu.
Faza e că realitatea nu este o perspectivă, adevărul nu este o perspectivă. Realitatea este variată, are o sumedenie de perspective, care are nevoie de multe validări că ceea ce consider eu sau tu să fie adevarat. Până la urmă nici nu contează ce e realitatea sau dacă există o perspectivă sau mai multe...Alegem să credem în ceva, alegem să credem o teorie sau o taxonomie din varii motive. Poate că ne simțim mai comod, poate că ne compensează cu ceva, sau ne ușurează viața, nici nu contează. Eu una aleg să cred că ceea ce cred, mă influențează în multe feluri. Dar poate cel mai bun lucru de făcut este să simți. Nu spun că să gândești prea mult nu e ok, e chiar foarte util în cele mai multe cazuri. Mintea ne ajută să luam decizii fără de care nu am putea să trăim. Dar la un moment dat, vei fi într-o perspectivă în care tu te întrebi într-un mod inconștient, ca un extraterestru, ce fac eu pe acest pământ? Cu ce rămân?
Cine sunt eu devine o întrebare mult mai personală. Răspunsul este sunt unică. Mă exprim. Voi rămâne din această viață cu ceea ce eu am exprimat de-a lungu vieții, cu experiențele avute și cum m-am simțit în ele, rămân cu percepția pe care am avut-o despre lucrurile din jurul meu sau despre mine. " rămâi cu gradul în care ţi-ai manifestat unicitatea."Pentru că eu trăiesc cu mine mereu, acesta e răspunsul care mă face pe mine să mă simt comodă, este în concordanță cu mine.

„Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viaţă nepotrivită“.
Bertolt Brech

Sursa din care doar cu citatul ma identific
http://vorbindcudumnezeu.com/2017/11/03/viata-traita-pe-pamant/